Contractele de dezvoltare sunt cele mai frecvent întâlnite, cele mai eficiente şi mai productive forme de colaborare între instituţii de cercetare şi industrie.

Aspectul esenţial în acest gen de colaborare este că partenerul industrial are o contribuţie semnificativă în definirea problemei, şi avem aşadar o componentă semnificativă de „market pull”. O nevoie a pieţei este articulată, iar activitatea vizează un client final cunoscut. Aceasta explică şansele mari de succes şi eficienţa acestor colaborări. După cum se ştie, în mediul antreprenorial riscurile de piaţă sunt întotdeauna mult mai mari decât riscurile tehnologice. Inovările eşuează în general nu pentru că produsul nu merge cum trebuie, ci pentru că clientul final nu a fost identificat corect sau nu e interesat etc. 

Un model de Contract de Dezvoltare poate fi găsit aici.

Contractele de dezvoltare sunt structurate după cum urmează:

 

Planul de lucru şi livrabilele

În general, contractele de dezvoltare sunt folosite pentru a dezvolta soluţii la probleme tehnologice concrete, care pornesc de la nevoi reale ale pieţei, dar în care instituţia nu are, de obicei, rezultate anterioare semnificative, protejate printr-o formă de proprietate intelectuală. Contractele de dezvoltare sunt cele mai eficiente şi productive tocmai pentru că, spre deosebire de celelalte două tipuri de contracte, de servicii şi de cercetare, implică o colaborare reală, bidirecţională, pe un subiect de interes comun. Acest aspect se regăseşte în mod explicit în contract în această secţiune privind Planul de lucru, unde se precizează că partenerul industrial se va implica în mod direct în colaborare şi va contribui cu know-how, experienţă, materiale şi alte resurse în interesul proiectului. Celelalte două contracte (servicii şi cercetare) sunt mai „unidirecţionale”, în sensul că implică realizarea unei activităţi de către instituţia de cercetare, la solicitarea şi cu finanţarea companiei, dar în care compania nu este implicată în mod direct, ci doar beneficiază de rezultate.

Spre deosebire de contractele de servicii, în acest caz componenta inventivă este prezentă, deşi, lucrurile fiind aproape de piaţă, ponderea inovărilor „de ruptură” (în engleză: „disruptive”) este mai mică decât în cazul contractelor de cercetare. În general, gradul de noutate poate fi mediu sau redus (inovare incrementală), dar cu un potenţial de piaţă ridicat. De altfel, după cum subliniază şi Dl. Florin Păun, director al biroului de tranfer tehnologic de la ONERA, Franţa, cele mai profitabile inovări sunt în general cele incrementale, pentru că sunt cele pentru care şi riscul de piaţă şi cel tehnologic sunt mici, iar piaţa este deja matură şi poate absorbi noul produs foarte rapid.

 

Drepturi de Proprietate Intelectuală

Deoarece în acest caz proiectul este dezvoltat în colaborare, iar aportul nu doar financiar, dar şi tehnico-ştiinţific al companiei în definirea problemei şi în ghidarea activităţii este semnificativ, secţiunile cheie, privitoare la proprietatea intelectuală şi la publicaţiile ştiinţifice, sunt mai complexe decât în cazul celorlalte două tipuri de contracte, deoarece contribuţiile celor doi parteneri sunt mai echilibrate. Mai mult, cele două secţiuni sunt interdependente, deoarece publicarea nu se poate face înainte de depunerea cererii de brevet (fie ea prioritară - „priority” sau „provisional” - sau completă - „full application”), dacă se doreşte depunerea unui brevet.

Cea mai importantă componentă a acestei secţiuni se referă la termenele de notificare reciprocă între cei doi parteneri, referitor la comunicarea proprietăţii intelectuale produse, la intenţia de a o proteja şi la intenţia de a o publica.

Ca principiu general, instituţia este obligată să comunice companiei imediat ce obţine o invenţie, precum şi dacă are intenţia de a publica acest rezultat. Dacă nu are această intenţie, compania are X luni (X mare) pentru a decide dacă doreşte să o protejeze. Dacă în acest termen nu se ia o decizie sau compania decide că nu e interesată, atunci dreptul la protecţie revine instituţiei şi aceasta poate decide singură, dacă doreşte să depună un brevet sau nu. Dacă însă compania e interesată, ea trebuie să comunice acest interes în termenul de X luni de la comunicarea iniţială a instituţiei. Apoi, compania are la dispoziţie Y luni pentru a depune efectiv cererea de brevet. Dacă nu o face în acest termen de la data declarării de interes, atunci dreptul revine automat instituţiei, care poate depune brevet, dacă doreşte acest lucru. 

Pe toată această perioadă de X+Y luni (dacă compania e interesată de invenţie) sau de X luni (dacă compania nu e interesată), instituţia e obligată să păstreze informaţia confidenţială, deci implicit, să nu o publice sau să o comunice către terţi în niciun fel.

Mai există însă şi posibilitatea ca cercetătorii, şi deci instituţia, să fie interesaţi să publice rezultatul obţinut. În acest caz, acest lucru trebuie menţionat în comunicarea iniţială, iar termenul în care compania trebuie să se decidă este mai scurt, de x (x mic) luni (faţă de termenul standard de mai sus, X mare). Odată decizia companiei luată, aceasta are la dispoziţie y luni (y mic) pentru a depune efectiv cererea de brevet. Odată cererea de brevet depusă, inventatorii sunt liberi să publice invenţia, aceasta fiind deja protejată.

Cele patru variabile de mai sus, x mic, X mare, y mic, Y mare, se pot stabili de către fiecare instituţie a priori sau se pot negocia în cadrul fiecărui contract. În cazul EPFL Lausanne, ele au următoarele valori. 

X = 3 luni.
x = 1 lună.
Y= 3 luni.
y = 3 luni.

Pe scurt, la EPFL, o companie are 6 luni (X+Y) să depună un brevet rezultat dintr-un contract de dezvoltare, dar numai 4 luni (x+y), dacă universitatea este interesată să publice acel rezultat şi o declară de la început.

 

În afară de aceste aspecte legate de brevetare versus publicare, mai trebuie luate în considerare şi o serie de prevederi legate de teritoriul şi domeniul de exploatare. În general, o companie este activă într-o anumită industrie, de exemplu în industria auto sau cea farmaceutică. O invenţie, însă, poate fi exploatată în mai multe industrii (e.g. navală sau militară) de către alte companii. De asemenea, o companie este activă pe anumite pieţe (e.g. SUA, Germania), dar aceeaşi invenţie poate fi relevantă şi pe alte pieţe (e.g. China, Coreea etc.).

În primul rând trebuie stabilit titularul brevetului. În cazul EPFL, pentru contractele de dezvoltare, titularul este, a priori, compania, şi doar dacă aceasta nu este interesată, dar universitatea este, atunci universitatea depune în nume propriu. Universitatea preferă ca titularul să fie compania din mai multe motive: compania plăteşte taxele de depunere şi de menţinere în vigoare a brevetului şi tot compania se ocupă cu aplicarea („enforcement”, adică atacarea în instanţă a celor care încalcă un brevet, adică folosesc tehnologia fără aprobarea titularului) şi apărarea (împotriva celor care contestă valabilitatea unui brevet în instanţă, pe diverse argumente tehnice, juridice sau procedurale). Toate acestea necesită efort, inclusiv financiar, pe care instituţia preferă să îl evite, lăsând compania să se ocupe de aceste aspecte, pe cheltuiala ei.

Contractul de dezvoltare trebuie să conţină, stabilit de la bun început, o definiţie a unui domeniu industrial de activitate a companiei. Pentru a optimiza valorificarea tehnologiei, nu doar în beneficiul instituţiei de cercetare, dar în interesul mai general al dezvoltării tehnologice a economiei naţionale şi mondiale, exploatarea brevetului în domenii altele decât cel stabilit în contract trebuie să rămână liberă. În acest scop, un contract de dezvoltare poate să conţină o clauză prin care compania acordă o licenţă (fie exclusivă, fie ne-exclusivă) instituţiei, de a valorifica invenţia în alte industrii şi pe alte pieţe decât cele pe care compania activează. În general, companiile nu au nici timpul, nici interesul de a deveni birouri de transfer tehnologic, deci în general sunt dispuse a permite ca tehnologiile proprii să fie folosite în industrii diferite, cu care nu vor veni niciodată în competiţie. Evident însă că aceste prevederi trebuie prevăzute din start în contractul de dezvoltare; ulterior este mai greu a se face modificări.

Mai trebuie menţionată şi posibilitatea că o companie nu este interesată de a proteja o invenţie sau nu este interesată de o proteja într-un anumit teritoriu. Universitatea are atunci dreptul să depună şi în acel teritoriu, dacă doreşte, dar cu menţiunea că automat şi compania va avea, dacă va dori vreodată să intre pe acea piaţă, un drept de exploatare ne-exclusiv şi gratuit.

 

Drepturi de publicare

După cum am explicat mai sus, publicarea rezultatelor este strâns legată de procesul de comunicare şi notificare reciprocă a partenerilor şi de termenele aferente acţiunilor importante. Ideea principală este de a întârzia publicarea o perioadă suficient de lungă de timp pentru a permite companiei, mai întâi, să analizeze invenţia şi să decidă dacă este interesată de a o proteja şi apoi de a depune efectiv cererea de brevet, fie ea prioritară, fie completă. În diferite contexte aceste tendinţe sunt în conflict, dar în majoritatea cazurilor un compromis se poate găsi. De exemplu, în cazuri în care un doctorand a lucrat pe proiect, acesta va avea o urgenţă în publicarea rezultatelor şi a aştepta chiar şi 4 luni ar putea fi prea mult. Pe de altă parte, la depunerea unui brevet e deseori nevoie de analize suplimentare şi chiar de studii experimentale, pentru a înţelege exact tehnologia şi valoarea ei comercială, înainte de a depune brevetul, pentru a adecva cât mai bine revendicările („claims”) din textul brevetului. Un set de revendicări insuficient de bine înţeles şi elaborat poate crea probleme majore mai târziu în procesul de brevetare sau de exploatare a invenţiei.

 

Tariful

Activităţile de cercetare colaborativă cu entităţi private fac parte din activitatea de bază în multe instituţii de învăţământ superior şi cercetare sau cel puţin în cele care sunt orientate către cercetarea de tip aplicativ. În funcţie de strategia de dezvoltare a fiecărei instituţii, regia care se percepe pe contractele cu finanţări private poate varia. În cazurile în care se consideră că activitatea nu face parte din misiunea de bază a instituţiei, regia poate fi mai mare, pentru a compensa pentru timpul petrecut de salariaţi realizând cercetări aplicative. Dacă însă activitatea este o direcţie strategică pentru instituţie şi doreşte să atragă finanţările private şi să stimuleze colaborările industriale ale cercetătorilor săi, atunci regia poate fi mai mică, chiar sub nivelul real al costurilor indirecte, instituţia cofinanţând, aşadar, de facto, aceste colaborări, în ideea în care beneficiile pe termen mediu, din licenţe şi cesiuni, precum şi din alte finanţări private atrase, vor acoperi investiţia iniţială.


 

Research For Industry - Venture Contect Research For Industry - Arott Research For Industry - Romanian Startups Research For Industry - CCifer Research For Industry - Spherik Research For Industry - CIDO Research For Industry - Spherik