Contaminarea proprietății intelectuale: dacă un mambru sau manager al unei companii semnază un NDA pentru a obține informații despre o tehnologie, și dacă acea companie avea deja ceva asemănător în curs de dezvoltare în interiorul companiei şi urmează să valorifice acea tehnologie, atunci se expune la riscul de a fi dată în judecată de către cel cu care a semnat NDA-ul, pentru încălcare, pentru că nu există niciun mod de a demonstra distincţia dintre tehnologia dezvoltată in-house, şi cea divulgată prin NDA. În acest fel, IP-ul dezvoltat in-house este „contaminat” cu IP-ul divulgat prin NDA, şi cele două nu mai pot fi separate, ceea ce expune compania la risc legal semnifcativ. În general, companiile refuză să semneze NDA-uri atunci când subiectul este prea aproape de tehnologiile pe care le dezvoltă intern, pentru a nu contamina IPul dezvoltat intern, cu IPul dezvoltat de inventatori externi.

 

Patent attorney: o categorie profesională distinctă de aceea de avocat. În unele ţări cele două se suprapun într-o anumită măsură dar în general, acreditarea ca şi reprezentant legal de proprietate intelectuală (traducerea „patent attorney”) depinde de un examen sau serie de examene complet diferite de cele necesare pentru acreditarea ca avocat. De exemplu în Canada denumirea este „patent agent” şi statutul se obţine pe baza a 4 examene de câte 4 ore fiecare, administrate în 4 zile diferite. Rata de succes la prima încercare este în jur de 1%, iar rata totală de succes este în jur de 10%. În SUA există două categorii distincte: „patent attorney”, care au şi calificare de avocat, şi „patent agent”, care au dreptul de reprezentare exclusiv pe lângă biroul de brevete USPTO. Ambelor categorii profesionale li se cere, în general, să deţină o diplomă tehnică (inginerie sau ştiinţele naturii). Deci este foarte important de făcut distincţia între avocaţi şi reprezentanţi legali de proprietate intelectuală. Cei din urmă nu sunt, în general, avocaţi, ci au pregătire tehnică, la bază. Mai mult, cei din urmă sunt focalizaţi pe o anumită zonă tehnică pe care o cunosc, spre exemplu: farmaceutică, biotehnologii, materiale, dispozitive şi sisteme electronice, etc. Firme mature de proprietate intelectuală au în general în echipă mai mulţi reprezentanţi, care să acopere mai multe domenii, sau, alternativ, se focalizează pe un singur domeniu, spre exemplu, cel farmaceutic.

 

Barrier to entry: La introducerea pe piaţă a unui nou produs, fie de către o firmă nouă, fie de către o firmă existentă, există o serie de obstacole posibile, care ţin în general de competiţie, de poziţionarea faţă de aceasta, de reţeaua de distribuţie (dacă e cazul), de proprietatea intelectuală a competitorilor, şi de legislaţia în vigoare (omologări, aprobări, etc.), printre altele. O barieră de nivel redus apare atunci când produsul este o variaţiune minoră pe un produs deja existent şi cunoscut de către clienţi, când firma este deja existentă şi are o reţea de distribuţie matură, un lanţ de aprovizionare deja confirmat, competiţia nu are proprietate intelectuală care să împiedice exploatarea tehnologiei folosite de produs, iar omologările nu sunt necesare, sau au fost deja obţinute. Cu cât mai multe astfel de elemente sunt necesare, cu atât bariera este mai mare. Produsele care introduc inovări de ruptură, cu tehnologii cu grad mare de noutate, au, în general, bariere de intrare mari, deoarece la toate riscurile de mai sus se adaugă şi riscul tehnologic propriu zis, incertitudinea că tehnologia se poate ridica la nivelul de performanţă promis.

 

Positioning: Poziţionarea este un concept în primul rând psihologic. Se referă la modul în care un segment al pieţei percepe un anumit produs în raport cu alternativele existente pe piaţă, deci cu competitorii săi. Această poziţionare depinde de definirea clară şi coerentă a segmentului vizat (a se vedea Market Segmentation mai jos) pentru a avea un concept de poziţionare unitar. Pentru a obţine o poziţionare dorită pe un anumit segment ţintă vizat, este nevoie de dezvoltarea unei strategii care include nu doar componenta de comunicare şi publicitate, dar şi canalele de distribuţie, structura preţurilor, ingineria produsului, şi de fapt toate celelalte aspecte ale afacerii. O capcană notorie a poziţionării este caracterul său aproape ireversibil. O poziţionare greşită este aproape imposibil de inversat, şi uneori necesită reluarea de la zero a efortului de comercializare, cel puţin printr-un „rebranding” sau chiar „reengineering”.

 

Due diligence: Proces formal de verificare a situaţiei legale şi financiare pre-existente într-o entitate cu care urmează să se încheie un contract (deseori la achiziţionarea sau fuziunea cu o unitate, dar nu numai). Obiectivul este de a identifica riscurile la care se expune entitatea care a comandat analiza, de a reduce aceste riscuri, precum şi de a ajusta termenii contractuali pentru a lua în considerare aceste riscuri şi de a prevedea protecţii pentru entitatea care a comandat analiza. Un proces de due diligence este în general realizat de echipe de consultanţi legali sau financiari, care examinează în detaliu toate aspectele nu doar actuale, ci şi istorice ale entităţii cu care se va încheia contractul.

 

Background IP: În cadrul unui contract de colaborare tehnică (ştiinţă pură sau inginerie) între două sau mai multe entităţi, proprietatea intelectuală de fond, sau „background IP” este proprietatea intelectuală, de orice tip ar fi (brevet, design, drepturi de autor, secret industrial, know-how, etc.) care exista, în fiecare din entităţile participante înainte de începerea colaborării, şi care nu este, în general, afectată de termenii contractuali ai colaborării. În general, background IP este înţeles ca rămânând în posesia entităţii respective şi după finalizarea colaborării. Mai mult, background IP este acoperit de clauze de confidenţialitate, pentru ca dacă în cursul colaborării este necesară comunicarea unor elemente de background IP de la un partener la celălalt, destinatarul nu are dreptul de a comunica acele elemente către terţi, sau chiar persoanelor neautorizate din interiorul entităţii destinatar.

 

Foreground IP: În cadrul unui contract de colaborare tehnică (ştiinţă pură sau inginerie) între două sau mai multe entităţi, foreground IP este proprietatea intelectuală produsă în cadrul colaborării, şi care este afectată de termenii contractuali ai colaborării. În general, contractele de colaborare/parteneriat conţin clauze prin care drepturile asupra foreground IP sunt împărţite între parteneri, în funcţie de contribuţia financiară şi intelectuală a fiecăruia la activitatea din care a rezultat proprietatea intelectuală. Aici apare cea mai mare variabilitate în contractele de colaborare, iar Foreground IP este principalul obiect al negocierilor premergătoare încheierii oricărei colaborări tehnice.

 

Sideground IP: În cadrul unui contract de colaborare tehnică (ştiinţă pură sau inginerie) între două sau mai multe entităţi, sideground IP este proprietatea intelectuală produsă în cadrul entităţilor care participă la colaborare, dar în afara activităţii aferente proiectului derulat, şi deci în mod independent de acesta. Aceasta nu exclude posibilitatea ca sideground IP să rezulte din experienţă, idei sau knowhow dezvoltat în cadrul proiectului, atâta timp cât rezultatele de sideground au fost obţinute în afara activităţii finanţate prin proiect, şi nu fac parte din livrabilele acestuia. În general aceste rezultate rămân în patrimoniul entităţii care le-a produs, iar distincţia între acestea şi foreground IP se face prin definirea foarte clară şi neechivocă, în contractul de colaborare, a activităţilor şi livrabilelor ce vor fi susţinute prin proiect. În acest fel se reduc la minim confuziile între foreground şi sideground.

 

NDA (Non-Disclosure Agreement): Contract de confidenţialitate, prin care o parte transmite informaţii către cealaltă, iar cea de-a doua se angajează să nu transmită acele informaţii către terţi fără aprobarea prealabilă, în general scrisă, a primei părţi.

 

MTA (Material Transfer Agreement ): Contract de transfer de materiale, prin care o parte transmite o serie de materiale (dispozitive, prototipuri, substanţe, ţesuturi biologice, etc.) către cealaltă, în anumite condiţii. Aceste condiţii suplimentare sunt tot din categoria confidenţialităţii, şi fac diferenţa dintre un MTA, şi un contract de vânzare-cumpărare clasic. În general, un MTA este util în cadrul unei colaborări de transfer tehnologic, pentru a permite companiei care intenţionează să obţină o anumită tehnologie să verifice dacă rezultatele tehnologiei respective satisfac cerinţele sale. Uneori instalaţiile de analiză şi testare sunt disponibile în interiorul companiei, şi atunci este necesar transferul eşantionului relevant din laboratorul instituţiei de cercetare către companie pentru confirmarea caracteristicilor cerute.

 

PCT: Patent Cooperation Treaty. Acord internaţional de definire a unor proceduri unitare de depunere a cererilor de brevet, recunoscute de către birouri naţionale din toată lumea. În locul depunerii a 5 cereri separate în 5 ţări diferite, se poate depune o singură cerere PCT, cu desemnarea celor 5 ţări avute în vedere. Depunerea prin PCT are mai multe avantaje, care vor fi discutate în cadrul seminariilor Researchforindustry, în România şi în Elveţia, în cursul anului 2014.

 

OHIM (Office for the Harmonization of the Internal Market): Biroul european de mărci şi design-uri industriale. Este o instituţie a Uniunii Europene, reglementată de legislaţia europeană, cu sediul la Alicante, în Spania. Se diferenţiază, astfel, de EPO, acesta din urmă fiind o entitate independentă de Uniunea Europeană, acoperind 40 de state europene. 

 

TRL (Technology Readiness Level): Gradul de maturitate al unei tehnologii. În general se împarte pe mai multe trepte, fie de la 1 la 9, fie de la 1 la 7, în funcţie de domeniul tehnologic. Conceptul a fost dezvoltat la NASA în anii 80, în contextul tehnologiilor aero-spaţiale, dar a fost generalizat în ultimele decenii în alte domenii, inclusiv în domeniul software. În general, nivelul 1 este cel al ştiinţei fundamentale, trece prin niveluri intermediare incluzând proba conceptului (proof of concept), prototipul în laborator, prototipul industrial, industrializarea şi controlul calităţii şi în cele din urmă omologarea pentru introducerea pe piaţă.

 

DRL (Demand Readiness Level): Gradul de maturitate al cererii într-o anumită piaţă. Concept dezvoltat de Dr. Florin Păun, manager de transfer tehnologic la ONERA, centrul de cercetare aerospaţială din Franţa. DRL reprezintă componenta „market pull” complementară TRL înţeles ca „technology push”. Transferul tehnologic reuşit necesită ca cele două să se întâlnească „la mijloc” adică trebuie ca suma maturităţilor să depăşească un anumit nivel: ori cererea să fie foarte matură, adică să ştie exact „ce vrea”, sau tehnologia să fie foarte matură, sau ca ambele să aibă un nivel mediu de maturitate, suficient pentru a putea comercializa tehnologia.

 

Misiune inventivă: Concept legal definit şi reglementat în Art. 5 al Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie, referitor la o clauză ce poate fi introdusă în contracte individuale de muncă, prin care angajatul cedează angajatorului drepturile asupra eventualelor invenţii ce vor fi realizate în cadrul contractului de muncă. Misiunea inventivă trebuie să facă obiectul unei clauze distincte a contractului, prin care stabilesc, în mod explicit, domeniul tehnic, şi problema sau problemele pe care salariatul se angajează să le soluţioneze. Conceptul de misiune inventivă îşi are originile în dreptul francez, şi există în câteva alte legislaţii din Europa şi din lume. În cazul Legii nr. 64/1991, prevederea impune o specificare explicită şi precisă, în avans, a problemei tehnice pe care invenţiile a fi cedate o rezolvă, ceea ce este, în practică, aproape imposibil, prin natura imprevizibilă intrinsecă a procesului creativ sau inventiv. De aceea, acest concept este extrem de rar folosit în relaţiile de muncă din România.

 

Waterfall development: Metodologie clasică de dezvoltare tehnologică, pe sistem serial, sau secvenţial. Există mai multe etape în funcţie de domeniul tehnologic, dar acoperă în general Concepţia, apoi Designul şi Construcţia, şi se finalizează cu Testarea şi Întreţinerea. Diverse critici şi alternative au fost propuse în ultimii 30 de ani la acest model, mai întâi în manufactură (Toyota Production System şi generalizarea sa numită Lean Manufacturing) şi ulterior şi în dezvoltarea de software (Agile Development).

 

Agile development: O categorie largă formată din diverse metodologii de dezvoltare şi inginerie software, focalizată pe procese ciclice de concepţie/dezvoltare/testare/livrare. Spre deosebire de metodele tradiţionale în care se stabileşte o specificaţie care se şlefuieşte şi apoi se execută, în metodologiile agile specificaţia evoluează continuu, pe baza integrării organice, pe tot parcursul dezvoltării, a informaţiilor obţinute de la beneficiar, sau de la alte echipe care dezvoltă celelalte componente ale unui sistem de software mai mare. Principiile fundamentale care stau la baza tuturor metodologiilor Agile, sunt condensate într-un Manifest

 

Startup: O organizaţie temporară al cărui obiectiv este de a căuta şi identifica un model de afaceri repetabil şi scalabil.  Un startup nu trebuie să fie o companie, acesta poate să fie şi un non-profit, sau doar un grup de oameni în interiorul unei corporaţii, sau chiar fără nicio formă juridică de organizare. Elementul cheie este iniţiativa şi procesul de căutare al unui model repetabil şi scalabil, care să facă posibilă creşterea organizaţiei.

 

Lean startup: Metodă de dezvoltare a startup-urilor şi de introducere pe piaţă a produselor propusă de Eric Ries în 2011. Metoda Lean startup se bazează pe identificarea, enunţarea şi testarea ipotezelor esenţiale ce stau la baza unui plan de comercializare. Cuvântul cheie este „ipoteză” şi metoda subliniază faptul că eşecurile startupurilor se datorează dezvoltării unor planuri pe baza unor ipoteze false, care nu au fost verificate şi validate. În abordarea lean startup, antreprenorul elaborează o serie de teste care să valideze ipotezele de bază, înainte de a investi timp şi bani pentru a dezvolta soluţia sau produsul propriu zis. Validarea ipotezelor se poate face prin interviuri cu potenţialii clienţi, sondaje, observarea comportamentului potenţialilor clienţi, dar şi prin dezvoltarea unei serii de produse minimale (de la „mockups”, sau produse de carton, până la variante care să se apropie de varianta finală) al căror scop este de a obţine maximul de informaţie privind preferinţele clienţilor cu minim de cheltuieli. Produsele minimale nu au scopul de a genera vânzări, ci de a obţine informaţii din piaţă, şi se numesc Minimum Viable Products, prescurtat MVP. 

 

Customer development: Metodologie dezvoltată de Steve Blank, care cuprinde patru etape: Descoperirea Clientului, Validarea Clientului, Generarea Clienţilor şi Dezvoltarea Companiei. Primele două etape sunt etapa „Startup” în care se caută modelul de afaceri. Revenirea de la Validare la Descoperire este posibilă, dacă Validarea eşuează, şi se numeşte „Pivot”. Etapele a treia şi a patra sunt etapele de creştere, în care startup-ul devine o companie cu adevărat, cu toate structurile şi procesele caracteristice.

 

MVP: Minimum Viable Product - produse parţiale, care conţin doar 1-2 funcţionalităţi absolut esenţiale, care îl diferenţiază de alternative. MVP-ul este un instrument de Descoperire, dar mai ales de Validare a clienţilor. În cazul în care după mai multe iteraţii (modificări parţiale) MVPul nu reuşeşte să obţină validare din partea clienţilor (aceştia nu sunt suficient de interesaţi, sau nu sunt suficient de mulţi, sau nu sunt dispuşi să plătească suficient de mult, pentru ca afacerea să fie viabilă) atunci se impune un Pivot. 

 

Pivot: O schimbare radicală de strategie în cazuri în care etapa a doua a procesului de Dezvoltare a Clienţilor (Validarea) a eşuat. Un pivot este văzut deseori ca un eşec, şi conduce antreprenorul să se descurajeze, şi deseori să abandoneze întreaga idee. Dar uneori un pivot este extrem de util şi instructiv, şi antreprenorul dobândeşte o înţelegere profundă a pieţei, permiţându-i să repornească o nouă iniţiativă, pe baze sănătoase. Există situaţii în care antreprenori foarte perseverenţi trec prin 2-3 pivoţi în mai puţin de 1 an, şi reuşesc, în cele din urmă să dezvolte afaceri de succes, pornind de la aceeaşi viziune iniţială. Este nevoie însă de o energie, motivare şi perseverenţă extraordinare pentru a o lua de la capăt de fiecare dată.

 

Business model canvas:

 

Market segmentation:

 

Persona/Archetype:

 

Earlyvangelists/Enthusiasts:

 

Early Majority/Pragmatists:

 

Late Majority/Conservatives:

 

Laggards:

 

Value prop:

 

Product-market fit:

 

Revenue model:

 

Direct revenue model:

 

Ancillary revenue model:

 

Pricing model:

 

Freemium:

 

Business angel:

 

VC:

 

Private equity fund:

 

Pitch:

 

Multi-sided market:

 

Existing market:

 

Resegmented market:

 

New market:

 

Clone market:

 

Hockey-stick revenue curve:

 

Distribution channel:

 

Get-keep-grow funnel:

 

Viral loop:

 

Rebranding:

 

FFF (Family, Friends and Fools):

 

Smart money:

 

Skin in the game:


 

Research For Industry - Venture Contect Research For Industry - Arott Research For Industry - Romanian Startups Research For Industry - CCifer Research For Industry - Spherik Research For Industry - CIDO Research For Industry - Spherik